Papa Francisc este acuzat de înalți prelați, de preoți și de intelectuali membri ai cultului pe care îl conduce de afirmații și de atitudini eretice, lucru care nu i s-a mai întâmplat unui papa din secolul al XIV-lea. Începând din secolul al IX-lea papii romani au fost acuzați de erezie și invenții dogmatice de Biserica Ortodoxă Răsăriteană, care a și condamnat sinodal rătăcirile papiste, în secolele al IX-lea și al XIV-lea, apoi chiar de răzvrătiții protestanți din rândurile propriei organizații, dar mai puțin de către credincioșii cultului său.
Acest lucru pare paradoxal, deoarece același cult i-a proclamat pe papi infailibili, adică fără greșeală.
Studiul de față a fost publicat în numărul tematic dedicat ereziei papiste al revistei Mărturisirea Ortodoxă, an II, nr. 1, ianuarie-martie 2019, pp. 47-64 și încearcă să afle cum se împacă în mentalitatea papistă ideea de infailibilitate cu acuzația de erezie.
Cum se poate ca aceiași care îl acuză pe papă că este eretic să spună că îl recunosc ca infailibil, adică fără eroare, atunci când promulgă dogme din înălțimea funcției sale? Cum poate coexista statutul de eretic cu cel de infailibil? Cum poate un om care greșește în general în exercitarea funcției autoimpuse de „învățător suprem al creștinismului”, care în Biserica adevărată aparține doar Mântuitorului Hristos, să fie fără greșeală atunci când vorbește ex cathedra? Se poate acest lucru sau totul este o născocire și o cădere pe care Sfântul Iustin Popovici a asemănat-o cu cea a lui Adam și Iuda?