Statul trebuie să respecte opțiunea cetățenilor care refuză actele biometrice

Intrarea în vigoare, la 1 aprilie 2014, a Legii nr. 235/2013, care aprobă OUG nr. 82/2012 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind evidenţa persoanelor, actele de identitate ale cetăţenilor români, precum şi actele de rezidenţă ale cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rezidenţi în România, este privită de unii cetăţeni români (cel puţin 1.000.000, care au dat semnături pentru un referendum pe tema introducerii paşapoartelor biometrice în anul 2009) şi de un segment consistent al societăţii civile (46 de asociaţii creştine şi de apărare a libertăţilor cetăţeneşti, care au adresat un memoriu comun Parlamentului României în anul 2013) cu retincenţă şi îngrijorare, din cauza elaborării cardurilor electronice de identitate şi a comasării cardurilor de identitate, simple şi electronice, cu cardurile de sănătate.

Refuzul acestor documente, percepute ca un atac la adresa libertăţii persoanei şi o încălcare a dreptului la viaţă privată, este legitimat de exercitarea dreptului cuprins la art. 23 (1) din Constituţia României, care spune că “libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”, şi a celui ce rezultă din art. 26 (1) din Constituţie, în care se spune că “autorităţile publice ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată”. La acestea se mai adaugă şi art. 29 (1) din Constituţie: “Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrară convingerilor sale”, în cazul de faţă fiind vorba despre opinia (în lipsa unor garanţii irefutabile şi considerând toate demonstraţiile contrare rămâne doar o opinie) că actele de identitate biometrice sunt total inofensive şi nu prezintă niciun risc. Motivaţia refuzului este percepţia că adoptarea acestui sistem de îndosariere biometrică oferă statului o putere uriaşă asupra fiecărei persoane posesoare de acte electronice, după cum rezultă din cele spuse, în 2004, de către raportorul Parlamentului European, eurodeputatul liberal danez Ole Sorenson, care compara implementarea documentelor biometrice, cu scopul de a combate contrafacerea lor şi a le face mai sigure, cu o încercare de ”a sparge o nucă cu un baros”. Cu aceeaşi ocazie, eurodeputatul liberal englez Graham Watson avertiza “că echilibrul în problema biometriei înseamnă să ne asigurăm că nu dobândim un pic de siguranţă, pentru care să aflăm mai târziu că am plătit cu o cantitate inacceptabilă de libertate”[1]. În plus, într-un raport al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 2011, numit sugestiv Necesitatea considerării la nivel global a implicaţiilor biometriei asupra drepturilor omului, întocmit de Holger Haibach şi devenit Rezoluţia 1797/2011 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, se arată că “dezvoltarea rapidă a tehnicilor biometrice produce riscuri la adresa unor drepturi ale omului: dreptul la respectarea vieţii private, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la liberă circulaţie şi interzicerea discriminării, drepturi consemnate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ETS nr. 5)”[2] (s.n.). Raportul scoate în evidenţă faptul că dezvoltarea rapidă a acestei tehnologii şi dorinţa unor state de a o pune în practică ar putea să nu ţină pasul cu cadrul legal prin care statele membre să fie capabile să “menţină un echilibru real între nevoia de securitate şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale”. Mai mult, raportul recunoaşte că “la nivel european cadrul legal existent este vag şi nu există o definiţie acceptată a datelor biometrice”. La capitolul recomandări, la punctul 4.3.2 se spune: “să se garanteze indivizilor care nu pot sau nu doresc să ofere date biometrice metode alternative de identificare şi verificare, acolo unde astfel de date ar putea include, în mod nenecesar, fişa medicală personală sau informaţii legate de sănătate”, iar la punctul 4.3.5 Rezoluţia spune: “să asigure o transparenţă sporită, ca o condiţie prealabilă a unui consimţământ explicit din partea persoanei de a oferi date biometrice şi, acolo unde este cazul, facilitarea retragerii acelui consimţământ” (s.n.). În momentul în care Holger Haibach prezenta acest raport, România avea paşapoarte biometrice deja de doi ani şi ne este greu să credem că dintre toate statele membre ale Uniunii Europene ţara noastră ar avea o legislaţie specifică foarte limpede. Cât despre dezbaterea publică, despre deplina transparenţă, despre oferirea posibilităţii unui consimţământ explicit…

La rândul său, cardul de sănătate a fost îndelung contestat în aceşti ani chiar de către unii lideri ai sistemului de sănătate şi de către lideri de opinie ai asociaţiilor creştine şi/sau care apără drepturile omului, din pricina riscului major pe care accesul, prin intermediul acestuia, la multe date cu caracter personal îl prezintă la adresa vieţii intime a cetăţeanului şi a protejării datelor sale personale. Comasarea sa cu cardul de identitate a creat temerea că, deşi există un tip de act de identitate care se numeşte card de identitate simplu, prin dotarea sa cu un mediu de stocare pentru cardul de sănătate, acesta va îndeplini în linii mari multe dintre funcţiunile cardului electronic propriu-zis, anulând astfel de facto opţiunea reală a celor care doresc documente de identitate complet lipsite de orice element electronic şi biometric. Cu toate acestea, prin art. 17, alin. 1 din OUG 82/2012, modificată, actualizată şi intrată în vigoare la 22 iulie 2013 s-a decis: “cartea de identitate conţine… date aferente cardului naţional de asigurări sociale de sănătate, stabilite la art. 331 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, înscrise în mediu de stocare”. Conform art. 17 (1.1), “…mediul de stocare prevăzut la alin. (1), care asigură funcţionalitatea cărţii de identitate ca şi card naţional de asigurări sociale de sănătate…”.

Refuzul legitimat al unor cetăţeni români de a intra în posesia actelor de identitate simple sau biometrice care au în componenţa lor şi cipul cardului de sănătate poate genera o situaţie de neconstituţionalitate a actelor normative care impun aceste documente[3], având în vedere că, în conformitate cu Legea nr. 21/1991, art. 22, actul de identitate face dovada cetăţeniei, iar OUG nr. 82/2012, art. 13, spune clar: “actul de identitate face dovada identităţii, a cetăţeniei române, a adresei de domiciliu şi, după caz, a adresei de rezidenţă”. În condiţiile în care un cetăţean român refuză actul de identitate, fie că e vorba de cel electronic biometric, fie că e vorba de cel simplu cu card de sănătate inclus, atunci el nu mai poate face dovada identităţii şi cetăţeniei sale, pierzându-şi, de plano şi de facto, cetăţenia, situaţie care intră în conflict cu articolul 5, alin. 2 al Constituţiei, în care se spune: ”cetăţenia nu poate fi retrasă celui ce a dobândit-o prin naştere”. Eliberarea documentelor de identitate la care cetăţeanul nu are acces din motive ce ţin de convingerile sale intime echivalează, prin consecinţele sale, cu o retragere a cetăţeniei, întrucât cel ce refuză actul de identitate, pentru a-şi apăra libertatea şi conştiinţa, nu mai poate beneficia de niciun drept pe care cetăţenia i-l oferă, în condiţiile în care acest refuz devine permanent.

Incapacitatea de a face dovada identităţii, a domiciliului şi a cetăţeniei îl poate duce pe cetăţean la situaţia de a pierde toate drepturile sale garantate de Constituţie. Se pot pierde astfel: accesul la justiţie, garantat de art. 21 (1) şi mai ales (2), unde se spune că ”nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”; dreptul la vot (art. 36), dreptul de a alege şi a fi ales (art. 37), dreptul la asociere (art. 40), dreptul la muncă (art. 41), dreptul la proprietate (art. 44), dreptul la moştenire (art. 46), dreptul de a întemeia o familie (art. 48), dreptul la protecţie al persoanei cu handicap (art. 50), dreptul de petiţionare (art. 51). La acestea mai trebuie adăugat faptul că incapacitatea de a prezenta un document de identitate, atunci când organul de control abilitat îl pretinde, poate avea ca efect sancţiune contravenţională, potrivit legii, după cum aceeaşi pedeapsă se poate primi şi pentru refuzul în sine de a se prezenta la serviciul de evidenţă a populaţiei, după expirarea actualelor acte, pentru a primi noile acte.

Modul de prelevare şi stocare a datelor biometrice îl transformă pe cetăţean într-un prezumtiv infractor, lucru ce contravine articolului 23 (11) din Constituţia României, care defineşte prezumţia de nevinovăţie astfel: “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a fost constatată şi de către Rezoluţia 1797/2011 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, despre care am vorbit mai sus.

Încălcarea dreptului la viaţă privată şi a dreptului de protecţie a datelor este admisă şi prin Hotărârea în cauza C-291/12 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din 17 octombrie 2013, care recunoaşte că “prelevarea amprentelor digitale şi stocarea lor în paşaport constituie o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii private şi dreptului la protecţia datelor cu caracter personal”. CJUE justifică această atingere prin “obiectivul de a asigura protecţia paşapoartelor împotriva utilizării lor frauduloase”. Respectarea vieţii private este garantată de către Constituţia României în art. 26. În conformitate cu art. 53 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi constituţionale poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune; în plus, restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a generat-o. Nicăieri în acest articol nu este prevăzut, printre motivele de restrângere a drepturilor cetăţeneşti, “obiectivul protecţiei paşapoartelor contra utilizării frauduloase” sau “obiectivul general constând în prevenirea intrării ilegale a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene”. Mai mult decât atât, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal nici nu este prevăzut în Constituţia în vigoare, existând doar în proiectul de revizuire a Constituţiei, unde la articolul 26 s-a propus spre a fi introdus un aliniat care să spună: “Statul garantează dreptul cetăţenilor la protecţia datelor cu caracter personal”, ceea ce înseamnă că actele biometrice puse în circulaţie în România încă din 2009 nu au nici o bază constituţională pentru protejarea datelor din ele[4], ca să nu mai spunem că experienţa altor state arată că protejarea desăvârşită a datelor este mai mult un deziderat juridic, în cazul documentelor biometrice, decât o realitate.

Un aspect foarte important al problemei îl constituie descrierea de către OUG nr. 82/2012 a actelor de identitate ca documente de călătorie, pe care Guvernul o foloseşte ca temei din legislaţia europeană pentru aplicarea acestei legi. Declararea cărţii de identitate ca document de călătorie a fost făcută de către art. 6.1 (1) al Legii nr. 248/2005, care spune: ”Pentru scopurile prezentei legi, cartea de identitate valabilă constituie document de călătorie pe baza căruia cetăţenii români pot călători în statele membre ale Uniunii Europene”. Această precizare vine după ce în art. 6 (1) al aceleiaşi legi sunt enumerate tipurile de documente de călătorie pe baza cărora cetăţenii români pot călători în străinătate: paşaportul diplomatic, paşaportul de serviciu, paşaportul simplu şi titlul de călătorie (OUG 207/2008, pe aceeaşi temă, adaugă şi paşaportul simplu temporar), iar la art. 6 (3) se spune: “cetăţenii români pot călători în străinătate şi în baza altor documente stabilite prin acordurile internaţionale la care România sau, după caz, Guvernul României este parte” (articolul este abrogat prin Legea nr. 175/2013, după ce aceasta modifică art. 6 (1) al Legii nr. 248/2005, completând şi încheind lista documentelor de călătorie existente în uz în România cu paşaportul diplomatic electronic, paşaportul de serviciu electronic şi paşaportul simplu electronic ). Articolul 7 al legii vorbeşte despre includerea în documentele de călătorie a unui mediu de stocare electronică a datelor biometrice ale persoanei, însă articolul 7 (2), referitor la forma, conţinutul şi data punerii în vigoare a noilor documente de călătorie, face precizarea esenţială că este vorba despre forma şi conţinutul documentelor de călătorie prevăzute la art. 6 (1). Nu este inclus şi actul de identitate de la 6.1 (1), aşa cum nu este inclus nici în articolele următoare, unde sunt descrise pe larg documentele de călătorie de la 6 (1).

Deşi este considerat, pentru scopurile legii liberei circulaţii a persoanelor, document de călătorie, actul de identitate nu este listat în rândul documentelor de călătorie propriu-zise, asupra cărora ar acţiona necesitatea dotării lor cu spaţii de stocare electronice. Acest lucru este în consonanţă cu Articolul I (3) al Regulamentului CE 2252/2004, care stipulează: “Prezentul regulament se aplică paşapoartelor şi documentelor de călătorie emise de statele membre. Nu se aplică cărţilor de identitate emise de statele membre resortisanţilor lor sau paşapoartelor şi documentelor de călătorie temporare cu o valabilitate de 12 luni sau mai puţin” (s.n.), prevedere menţinută în această formă şi de către Regulamentul CE 444/2009, care modifică Regulamentul din 2004. Prin urmare, cărţile de identitate emise de către statele membre resortisanţilor lor nu trebuie să aibă elemente biometrice pentru a se putea circula cu ele în spaţiul comunitar. De ce ar fi făcut Uniunea Europeană această distincţie, ştiind că, la data emiterii Regulamentului, Directiva CE 38/2004 permitea de mai bine de jumătate de an accesul în spaţiul european în baza cărţii de identitate? Cu atât mai mult cu cât rezoluţia a folosit termenul “resortisant”, al cărui sens e de “cetăţean aparţinând unui stat, aflat pe teritoriul altui stat” (DEX; s.n.). De ce nu a inclus CE în acest document cartea de identitate direct în rândul documentelor de călătorie, dacă trebuia să devină electronică la un moment dat? Iar dacă ar exista un text de lege european ulterior, care să facă această definire a cardului de identitate ca document de călătorie, nu ar fi contrazis de prevederea Regulamentului 2252/2004?

Dacă motivul introducerii cardurilor de identitate biometrice nu este legat neapărat de vreo impunere clară din partea UE cu privire la libera circulaţie a persoanei în spaţiul comunitar, ne rămâne să considerăm că Guvernul României emite documente biometrice de identitate dintr-unul sau din toate celelalte motive pe care ni le propune în preambulul OUG nr. 82/2012:
– producerea unor acte de identitate sigure;
– necesitatea sporirii gradului de siguranţă al actului de identitate, relevată inclusiv prin mass-media (?) (s.n.)
– alinierea la iniţiativele europene în materia evidenţelor persoanei şi e-serviciilor;
– evaluarea activităţii MAI… care prevede implementarea proiectului cărţii electronice de identitate;
– prevederile Directivei CE 3770/2009 de modificare a specificaţiilor tehnice pentru modelul uniform de permis de şedere pentru resortisanţii ţărilor terţe (nu are nicio legătura cu cardurile de identitate ale propriilor resortisanţi);
– faptul că neimplementarea acestor măsuri… ar avea urmări negative asupra utilizării eficiente a resurselor umane şi financiare din sistemul de evidenţă a populaţiei (se încalcă drepturile fundamentale ale cetăţenilor pentru asemenea motivaţie!!!!?????)

Nici unul dintre aceste motive enumerate de către OUG nr. 82/2012 nu se fundamentează pe un text de lege european care să spună clar că statul român este obligat să introducă acte de identitate biometrice până la un anumit termen.

Ţinând cont de toate aspectele precizate mai sus, se cuvine ca autorităţile de resort ale statului:

1. Să ia notă de faptul că generalizarea actelor electronice biometrice poate leza atât drepturile şi libertăţile cetăţeneşti ale celor care le acceptă, întrucât tehnologiile folosite s-au dovedit a fi nesigure şi există şi riscul ca aceste persoane să fie supuse unor abuzuri, enunţate mai sus, cât şi pe ale celor care le resping, deoarece prin refuzul acestor acte, unii cetăţeni români sunt privaţi de dreptul la liberă circulaţie, de dreptul câştigat prin concurs de a şofa, de drepturile ce decurg din cetăţenia română şi altele.

2. Să analizeze cu maximum de seriozitate interpretarea pe care cele 46 de asociaţii creştine au dat-o, în 2013, Regulamentului CE 2252/2004, în sensul că nu există nicio obligaţie de a aplica prevederile acestui Regulament la cărţile de identitate eliberate de statele membre resortisanţilor lor, întărită de statutul de document de călătorie oferit cumva conjunctural actului de identitate de către Legea nr. 248/2005, iar în cazul în care această interpretare este corectă, să procedeze urgent la anularea completă a prevederilor Legii nr. 235/2013 cu privire la cărţile de identitate şi să continue să elibereze documente de identitate exact ca cele de dinainte de 1 aprilie 2014.

3. Să explice ce a motivat precizarea din capitolul III, art. 12 (3) al OUG nr. 97/2005: “de la 1 ianuarie 2011 (sic!), prin act de identitate se înţelege şi cartea electronică de identitate” (s.n.), dacă Uniunea Europeană nu impune cărţilor de identitate nici un fel de element electronic de stocare?

4. În cazul în care prevederea Regulamentului 2252/2004 este contrazisă de altă prevedere europeană, care consideră actele de identitate documente de călătorie şi impune dotarea acestora cu elemente biometrice, sau există un text european de lege care să impună României clar acest lucru, din motivele enunţate în preambulul OUG nr. 82/2012: “alinierea la iniţiativele europene…”, “preocupările de interconectare…”, “crearea premiselor…”, “concordanţa cu programul STORK care îşi propune…”, să se consulte cu partenerii europeni, pe care să-i şi informeze că în România există o opoziţie puternică faţă de actele biometrice de orice tip şi că o parte a populaţiei româneşti nu este de acord cu participarea la iniţiativele europene de creare a unui sistem european biometric de evidenţă a populaţiei.

5. În cazul în care se va demonstra clar că instituţiile europene impun prezenţa elementor electronice pe cardurile de identitate ale celor ce doresc să călătorească în spaţiul comunitar, să ofere carduri electronice de identitate numai celor care le cer, pentru a nu le leza dreptul la liberă circulaţie şi la muncă, şi să modifice legislaţia în aşa fel încât cartea de identitate simplă să fie identică cu cele eliberate până în 30 martie 2014, fără mediul de stocare pentru cardul de sănătate.

6. Să modifice art. 17 (2) din OUG nr. 82/2012, în aşa fel încât între datele cu caracter personal să fie înscris şi în cardul de identitate obişnuit prenumele părinţilor titularului, aşa cum este prevăzut pentru cărţile de identitate electronice, pentru a evita încălcări ale drepturilor titularilor, cum ar fi dreptul de proprietate, dreptul la moştenire etc. Această obligaţie a instituţiilor publice este prevăzută şi în Noul Cod Civil, la art. 98, unde se menţionează expres, printre atributele de identificare, “starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza în familie şi societate”. Înţelegem dorinţa autorităţilor române de a ţine pasul cu cele mai noi trenduri europene în materie de teorii ale genului, dar nu putem fi de acord cu discriminarea unei întregi populaţii din acest motiv, mai ales în condiţiile în care cei ce primesc carduri biometrice au dreptul de a avea prenumele părinţilor înscrise.

7. Să ofere garanţii că prevederile OUG nr. 82/2012 cu privire la posibilitatea de opţiune pentru tipul de document de identitate rămâne permanentă şi nu e doar o fază tranzitorie. Faptul că la ora actuală Guvernul a fost de acord cu trei variante de act de identitate, înseamnă: a) fie că Uniunea Europeană nu a impus astfel de tehnologii actelor de identitate, iar actele de identitate simple, fără card de sănătate, sunt perfect valabile, celelalte fiind adoptate dintr-un exces de, să-i zicem, zel al autorităţilor române; b) fie că autorităţile române şi-au dat seama de potenţialul de neconstituţionalitate al unei astfel de decizii şi nu sunt pregătite să îşi asume desfiinţarea actului normativ cu prima ocazie, când un cetăţean ar invoca în tribunal o excepţie de neconstituţionalitate din motivele invocate mai sus (înţelegem că deja există în ţară cel puţin un proces în contencios administrativ pe această temă); c) fie că autorităţile române au oferit o perioadă de tranziţie, urmând ca la o dată ulterioară să uniformizeze legislaţia în sensul impunerii generale a cardului electronic. Altminteri, ce rost ar avea toată tehnologia aceasta superperformantă, dacă ar exista cetăţeni care ar fi în afara reţelei şi nu ar putea fi luaţi în evidenţă de către sistem cu aceste mijloace? Quartum non datur.

8. Să informeze populaţia că ţări europene precum Danemarca, Marea Britanie sau Irlanda au negociat cu Uniunea Europeană condiţiile în care aderă la aceasta şi au impus condiţii legate de aplicarea regulamentelor referitoare la libera circulaţie a persoanei. Iată trei exemple aflate în preambului Regulamentului CE 2252/2004: punctul 10 spune: „În conformitate cu articolul 1 şi articolul 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament, nu este legată de acesta și acesta nu i se aplică. Având în vedere că prezentul regulament se bazează pe acquis-ul Schengen în temeiul dispozițiilor din titlul IV din partea a treia din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5 din protocolul menționat, hotărăște, în termen de șase luni de la adoptarea prezentului regulament de către Consiliu, dacă îl transpune sau nu în legislația sa națională”; punctul 11: “Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen. În consecință , Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentului regulament, nu este legat de acesta și acesta nu i se aplică”; punctul 12: “Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen. În consecință, Irlanda nu participă la adoptarea prezentului regulament, nu este legată de acesta și acesta nu i se aplică”.

9. Să explice populaţiei României cum au reuşit ţările mai sus menţionate să obţină astfel de exceptări de la aplicarea Regulamentului CE 2252/2004 şi de ce România nu a negociat aceste lucruri la momentul aderării, mai ales că exista deja precedentul grecesc, care indica modul în care o populaţie ortodoxă ar putea reacţiona la astfel de prevederi.

10. Să explice populaţiei de ce ţări care nu aplică întrutotul acquis-ul Schengen sunt membre ale spaţiului Schengen, iar România, care aplică aceste prevederi, chiar cu riscul de a încălca drepturile unei părţi a populaţiei, nu este.

11. Să identifice modalităţi, împreună cu partenerii europeni, pentru a obţine, dacă mai permit angajamentele deja luate de România, derogări de la legislaţia comunitară în domeniu, de genul celor obţinute de statele mai sus menţionate, aducând ca argumente în favoarea deciziei faptul că implementarea acestor măsuri riscă să priveze unii cetăţeni români de drepturile lor fundamentale, garantate de Constituţia României, deoarece unii cetăţeni vor refuza cu îndârjire să le primească, iar la nivelul societăţii există o opoziţie masivă, chiar şi din partea unor persoane care, din diverse motive, cele mai multe de ordin material, au acceptat aceste acte, supunându-se astfel unui abuz de conştiinţă.

12. Să ia notă de faptul că există ţări precum Marea Britanie, Finlanda sau Suedia, ultimele două, membre ale spaţiului Schengen, iar prima, colaboratoare pe anumite domenii cu ţările din acest spaţiu, în care introducerea cărţilor electronice de identitate a fost abandonată sau urmează a fi abandonată din pricina slabei cereri din partea populaţiei, a nesiguranţei tehnologiei şi a costurilor ridicate ale operării unei astfel de tehnologii.

Statul român are obligaţia de a respecta drepturilor tuturor cetăţenilor români, de a-i informa corect pe cei ce primesc actele electronice cu privire la posibilele riscuri la care se expun şi de a găsi soluţii cu caracter permanent, capabile să le asigure persoanelor care se opun primirii actelor biometrice electronice exercitarea drepturilor cetăţeneşti. Trebuie să trateze cu seriozitate faptul că există un segment al populaţiei care se opune atât oricărei forme de comasare a documentelor de identitate cu cardurile bancare, cu cardurile de sănătate sau cu alte tipuri de acte electronice, cât şi deja propusei retrageri, în viitor, a banilor lichizi de pe piaţă şi înlocuirea lor doar cu monedă virtuală. Este necesar să militeze, în condiţiile în care îi permit angajamentele semnate la nivel european în numele său, pe lângă instituţiile europene, pentru a obţine derogări de la aplicarea unor astfel de regulamente, cu asigurarea respectării drepturilor tuturor cetăţenilor români.

Modul în care a fost tratat, atât de autorităţile de resort, cât şi de mediile de informare publică naţionale, refuzul unor cetăţeni români de a primi acte electronice este deplorabil. Libertatea de conştiinţă este un act pur subiectiv, cetăţenii nu trebuie să dea explicaţii elaborate de ce se tem de actele biometrice, nici să aştepte ca aceste explicaţii să fie analizate, judecate şi validate sau nu. Statul trebuie să ia la cunoştinţă că un act normativ pe care l-a emis lezează anumiţi cetăţeni şi să ia măsuri în consecinţă, pentru ca drepturile acelor cetăţeni să nu fie prejudiciate. Nu contează nici măcar cât de mulţi sau de puţini sunt. Un singur cetăţean dacă este privat de exercitarea drepturilor sale printr-un act normativ, trebuie luate măsuri pentru a îndrepta situaţia. Cu atât mai mult cu cât e vorba, în acest caz, de foarte mulţi cetăţeni. Ridiculizarea, batjocorirea şi tratarea în derizoriu a opţiunilor acestora ne arată că societatea românească este departe de a fi una cu adevărat democratică şi că mai este mult de lucru până când ideea de libertate de conştiinţă va fi cu adevărat înţeleasă şi respectată de către factorii de decizie din ţara noastră.

Cetăţenii care doresc să li se recunoască pe cale juridică dreptul de a nu li se impune acte de biometrice (cel puţin cele de identitate) au posibilitatea de a invoca în instanţă excepţii de neconstituţionalitate, în cadrul acţiunilor intentate în baza Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, al cărei prim articol reia integral art. 52 (1) din Constituţia României: “Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”.

Descarcă în format PDF

Despre autor

Mihai-Silviu Chirilă

Alte articole scrise de acest autor

Facebook

Pinterest

Twitter

Linkedin

Print

email